Jurnal de „calatorie”
Recent am fost in Bucuresti. Pana acum nimic iesit din comun. Cu toate ca n-am petrecut decat cateva ore, am realizat o chestie foarte interesanta. Motivul pentru care am evitat toata vara (si mare parte a anului trecut) sa stau in capitala, chiar si sa merg pentru o zi-doua fara sa am multe chestii de rezolvat, este acela ca ma simt incredibil de singur acolo. E ciudat sa ma simt singur intr-un loc unde as putea fi mereu inconjurat de prietenicunostinte, majoritatea fiind acolo. Fizic sunt mult mai aproape de ei stand acolo decat in Brasov, dar se pare ca distanta nu este intotdeauna cea care ne apropie sau ne indeparteaza de ceilalti. Am avut relatiiprietenii care au merg si merg in continuare grozav si atunci cand nu ne-am vazut cu lunile. La polul opus as situa experienta trista de a fi aproape fizic de cineva si cu toate astea de a te situa la mii de kilometrii departare de persoana respectiva. Revenind la Bucuresti, exista mult mai multe distractii, mai multe chestii de facut, mult mai multe oportunitati profesionale, si cu toate astea ma simt singur. Ciudat este ca imi place Bucurestiu; imi place sa beau un ceai la Carturesti, sa colind librarile Noi si Humanitas, sa beau un suc la Motoare, sa merg la film la Mall, sa ma plimb prin Unirea, sa merg cu 133, sa comand chinese la Ale si Oana, dar nimic din toate astea nu reusesc sa-mi creeze sentimentul acela de bine, de iubire, de liniste si pace pe care-l am doar acasa, la mine acasa. Oriunde altundeva ma simt de parca as fi in vacanta sau la cineva in vizita, si ca orice vacantavizita la un moment dat aceasta se termina. Atunci ma astept sa ma intorc acasa si sa ma arunc in patul meu, inconjurandu-ma de lucrurile mele, admirand noul tablou cu Hingis, uitandu-ma la tv meu si simtindu-ma bine stiind ca nu e nimeni care sa-mi zica la ce ora trebuie sa lumina. Se spune ca acasa nu poate sa fie decat intr-un singur loc. Pana una alta, pentru mine acasa ramane camera mea din apartamentul de pe strada Alunis nr 5 din Brasov.Wednesday, October 03, 2007
Saturday, August 11, 2007
Destinul...friend or foe?!
Sunt unele lucruri in viata care se intampla fara ca noi sa fim intrebati in prealabil daca suntem de acord sau nu. Se poate sa fie soarta, destinul, karma sau ce-o fi sa fie, traiectoria noastra in viata? Si daca este asa, avem noi vreo sansa in a modifica aceasta traiectorie? De multe ori mi-am inchipui viata mea in diferite moduri. De multe ori mi-am inchipui ca schimb ceva facand acest lucru. De cele mai multe ori m-am inselat. Lucrurile se intampla pentru ca este in natura lor sa se intample. Nu suntem noi cei ce le produc. Daca ne inchipuim ca maine vom intalni feti frumosi si ilene cosanzene nu este musai ca acest lucru sa se intample. Inchipuirile noastre nu fac altceva decat sa creasca riscul dezamagirile la care vom fi supusi. Si cu toate astea...de ce nu pot renunta la aceasta activitate, la a programa evenimente inainte ca ele sa se intample (asta daca ne aflam in fata unui caz fericit, cand evenimentul se si intampla in cele din urma)? Nu stiu daca sunt singurul a carui imaginatie sburda pe campii si care-si inchipuie diverse scenarii: diverse situatii prin care as vrea sa trec, diverse persoane pe care as vrea sa le cunosc, diverse lucruri pe care as vrea sa le experimentez. Problema cea mai mare este ca sunt printre putinele persoane atat de naive incat sa considere ca ceea ce si-au inchipui este si ceea ce ar trebui sa se intample. Cand ma confrunt cu o situatie noua sau cand intalnesc o persoana pentru prima ma intreb daca nu cumva ea va fi ceea care imi va aduce la viata inchipuirile. Cand acest lucru nu se intampla ma confrunt cu o stare de dezamagire...si de la un moment dat pot spune ca sentimentul este din ce in ce mai des. La un moment dat am zis ca, cred in destin. Si suntin acest lucru. Se poate sa fie o consolare, o doza de optimism si de naivitate, un red bull care imi da aripi. In cele din urma destinul iti este ori prieten, ori dusman. A fost un moment in care am crezut ca sunt in stare sa induc sau sa anticipez o serie de evenimente fericite ce au urmat sa se intample in viata mea. Au fost persoane care au coincis cu ceea ce mi-am inchipui eu ca ar trebui sa intalnesc. Au fost situatii care sa fi semanat cu cele pe care mi-as fi dorit sa le traiesc. Dar cu toate astea, am ajuns sa cred ca acestea n-au fost decat niste coincidente...niste simple coincidente intre ce mi-am dorit eu si ce avea rezervat pentru mine destinul. ...sau poate ca in acele momente destinul mi-a fost prieten. Cu toate astea continuu sa dau frau liber imaginatiei, sa ma joc cu mine si cu viata. Sa ma iau la intrecere cu destinul. Se poate sa n-am nici o sansa. Sa caut si de fapt sa-mi pun mana la ochi. Sa alerg toata viata dupa iluzii. Sa alerg dupa Fericire fara sa am nici o sansa sa o gasesc. Constientizez lucrul asta, dar miza este prea mare asa ca I’ll keep on searching...and who knows maybe I’ll get lucky!...sau poate doar sper ca destinul sa-mi fie cel mai bun prieten...Friday, August 03, 2007
Jocul de-a soarecele si pisica
Fiind o generatie ce a crescut uitandu-se intens la „Tom&Jerry” este oare de mirare ca preferam sa continuam joaca de-a soarecele si pisica si dupa ce vremea desenelor animate a trecut? De partea cui eram: a lui Tom sau a lui Jerry? Ce ne-am fi dorit sa fim: vanatorii sau cei vanati? Se poate ca ajungand la varsta la care desenele animate nu-si mai gasesc loc in programul nostru cotidian extrem de incarcat, sa continuam aceasta joaca uneori inofensiva si in relatiile noastre sociale . Este o relatie mai puternica cu cat cei implicati se joaca mai mult? Este pasiunea mai arzatoare cu cat ne lasam mai mult timp vanati? Ne dorim mai mult ceva ce trebuie sa vanam, ceva ce nu obtinem decat dupa o confruntare, dupa o lupta? Exista persoane care sunt dispuse sa lase de la ele pentru a mentine pacea si linistea unei relatii. Se poate ca acestea sa se teama de lupta. Se poate sa fie slabe. Sau...pur si simplu... se poate sa nu aiba chef de cearta si sa considere ca viata trebuie traita intr-un mod cat mai armonios. Am intalnit multe astfel de persoane pana acum si pe undeva tind sa le dau dreptate, dar cred ca ele inca n-au aflat un lucru: cearta poate desavarsi o relatie, poate crea o legatura mai puternica intre partile implicate. Vorba aceea: „nu in fiecare zi gasesti o persoana cu care sa te certi tot timpul si din orice”. Nu toate persoanele care se cearta* se cearta pentru ca se urasc sau pentru ca sunt inamici pe un camp de batalie! Se poate ca cearta sa fie doar o alta forma de joaca, in care o parte tine cu Tom si cealalta cu Jerry, in care o parte e Tom si cealalta Jerry. Poate fi cearta cheia reusitei unei relatii? Sau se poate spune ca persoanele care se cearta mult stau mai mult timp impreuna? Dupa parerea mea raspunsul este DA. Nu fac o pledoarie pentru cearta, desi cei care ma cunosc mai bine ar putea sustine ca imi place sa ma cert. E adevarat. Imi place sa ma cert! Imi place sa am cu cine sa ma cert!... si-mi place sa ma cert dintr-un singur motiv: orice cearta se termina (sau asa ar trebui sa se intample) cu o impacare...si cu totii stim cat de dulci pot sa fie impacarile. Cei care inca nu sunt covinsi ca cearta face parte din gama de jocuri ale adultilor, sau de puterile afrodiace ale acestei practici ii rog sa-si imagineze cum ar fi aratat „Tom&Jerry” fara ca Tom sa se certe cu Jerry si Jerry sa se certe cu Tom? E clar ca desenul animat ar fi fost lipsit de sare si de piper. Asa se intampla si cu relatiile. Cand partenerul nu ne provoaca la cearta, cand ne ofera mult pre multa liniste si armonie, e clar ca ceva nu merge asa cum ar trebui. In unele cazuri cearta poate fi o solutie de salvare...asta daca nu e prea tarziu si cineva ne-a luat-o inainte. .................................................................* Desi, poate termenul de cearta nu este cel mai potrivit, voi face referire la el ca desenmand toate formele de conflicte zilnice pe care le avem cu partenerul sau cu persoanele apropiate.
Sunday, July 22, 2007
We can!
„It doesn’t matter how good you are, but how good you want to become”
A fost o vreme cand ma trezeam in fiecare dimineata cu melodia „We can” (cantata de LeAnn Rimes) in minte. O ascultam inainte sa plec la liceu. Era mai mult decat un motto. Era forta si determinarea pe care trebuia sa mi le impun mie insumi pentru a reusi sa-mi implinesc toate asteptarile si sa-mi ating obiectivele. Se poate sa fi fost o forma de nebunie, dar pe mine m-a ajutat. Mi-a dat puterea sa cred in mine, sa cred ca pot, ca sunt in stare sa realizez lucruri marete, sa fac fata situatiei nasoale in care ma aflam, sa infrunt lumea, sa ma infrunt pe mine pana la urma. De cele mai multe ori succesul vine ca o consecinta a unui crez extrem de puternic. Fara credinta nu putem infaptui nimic...sau eu nu pot infaptui nimic. A-ti impli un vis necesita o lupta extreme de grea atat cu tine, cat si cu ceilalti. Niciodata n-am pornit aceasta „lupta” fara a fi convins in proportie de 200% ca ceea ce urmeaza sa fac este cea mai buna solutie. N-as fi avut nici o sansa. In 99% din cazuri credinta, increderea in mine si in reusita mea au fost principala mea calitate, principalul meu atuu. Ele m-au ajutat sa castig aproape fiecare batalie, sa-mi implinesc vis dupa vis. Restul, munca, perseverenta, rabdarea, dedicarea, toate au venit pentru ca am crezut. Pot spune ca mereu am simtit o admiratie si-un respect deosebit pentru oamenii care au crezut in ei si in visele lor. Un exemplu extrem de concludent este cel al Serenei Williams. De multi blamata, fiind considerata aroganta, Serena este, in viziunea mea, tipul omului care crede atat de tare in sine incat este capabila sa-si invinga adversarele nu prin forta loviturilor (desi nici aceasta nu este de neglijat), ci prin forta increderii si a credintei in propria-i persoana. Ce bine ar fi daca lumea ar fi plina de vise! Ce bine ar fi daca lumea ar fi plina de credinta! Ce bine ar fi daca lumea ar fi plina de vise si de credinta necesara indeplinirii acestora! Ce bine ar fi daca toata lumea as asculta macar din cand in cand melodia lui LeAnn si s-ar inspira din ea. In fond si la urma urmelor:„We can, do the impossible
We have the power in our hands
And we won't stop 'cause we've got
To make a difference in this life
With one voice, one heart, two hands, we can”
E rau?! ...sau poate ca-i bine?!
De cand lumea si pamantul, intre oamenii au existat mereu discutii referitor la ce e bine si la ce e rau. Acestea au continuat si vor continua la nesfarsit dintr-un motiv foarte simplu: este foarte greu de determinat care este limita dintre cei doi poli. In fond ce e bine pentru mine e bine si pentru tine? Sau valorile care definesc binele sunt aceleasi pentru amandoi?Desi am avut mai mereu tendinta de a imparti lumea in alb si negru (de-abia acum am ajuns la varsta la care campul meu vizual mai distinge si nuante de gri), niciodata n-am fost in stare sa impart lumea in rau si bine. Se poate sa fi fost extrem de subiectiv si sa ma fi raportat mereu la propria-mi persoana. Daca simtea ca un anumit lucru imi face placere acesta nu putea fi decat bine. Daca ceva imi facea rau sau imi provoca un anumit discomfort acela nu putea fi decat rau. Avand in vedere ca eu m-am schimbat, implicit si perceptiile mele legate de bine si de rau s-au modificat. Tocmai de aceea mi-a fost si-mi este imposibil sa definesc aceste concepte. Bineinteles ca omenirea, inzestrata cu toata intelepciunea sa, s-a considerat capabila de a stabili anumite principii prin care oricine ar putea cataloga o actiune ca fiind buna sau rea. Este oare asa de simplu? Eu sunt de parere ca nu. Refuz si voi refuza de fiecare data cand voi fi pus intr-o astfel de situatie sa accept ceva doar pentru ca este universal valabil. Cu ce ma incalzeste pe mine ca lumea este de parere ca asa-mi va fi/este bine atata timp cat mie clar nu-mi este. Cred ca asta este unul din cele mai triste lucruri care ti se pot intampla: sa ajungi atat de lipsit de tine, lipsit de propria-ti constiinta, de propria-ti voce, incat sa nu poti sa te lupti cu adevarurile impuse de societate. Este o lupta greu, uneori imposibila, dar numai asa poti sa te uiti seara inainte de culcare in oglinda si sa-ti placa ce vezi. Cred ca este cel mai de pret dar pe care ti-l poti face tie: sa lupti pentru tine, pentru ideile tale, pentru crezurile tale. Cu toate ca la fiecare pas te lovesti ba de-un rau ba de-un bine, consider ca este vital sa fii capabil sa deosebesti intre care bine ti-e bine tie si invers. Altfel te vei trezi intr-o zi si uitandu-te in urma vei realiza ca te-ai pierdut undeva pe drum, ca visele tale, ambitiile, tot ce ti-ai dorit de la viata s-au pierdut, sau daca nu s-au pierdut cu siguranta s-au transformat in ceva ce nu-ti apartine, ce nu te defineste. Atunci va veni inevitabila intrebare: „De ce? Mereu am facut ce e Bine!” Tocmai de aia...mereu ai facut ce e bine, dar nu mereu ai facut ce e bine pentru tine. Se poate sa sune a lobby pentru egoism, dar daca fiecare ar fi capabil sa defineasca ce e bine pentru el si sa faca in asa fel incat sa-i si fie bine cred ca lumea ar fi mult mai buna si utopia conceptului de bine, definit in mod universal ar disparea. Daca societatea ar evolua si n-ar mai defini binele ca fiind Fetii Frumosi si Ilenele Cosanzene din basmele lu Creanga si ar privi mai mult spre realitatea cotidiana, cred ca si noi am avea o sansa de a intelege mai bine cum stau lucrurile. In loc sa ne temem de forte malefice, de spani sau de balauri cu cinci picioare, mai bine ne-am lupta sa invingem minciuna, birocratia, prostia, sau hotia. Binele si raul nu sunt precum cele 10 Porunci. Binele si raul sunt sistemele de valori pe care ti le alegi si pe care te bazezi atunci cand vrei sa te devinesti ca persoana. Binele si raul sunt cartea de vizita a felului tau de a fi, a modului tau de a gandi, a persoanei tale.
Vreau deci am?!
Cand ne nastem, pe langa mostenirea genetica pe care o capatam de la parintii nostrii, fiecare mai primeste si o calitate cu totul aparte: aceea de a VREA diverse lucruri. In primii ani de viata nevoile noastre sunt cele fundamentale si deci sunt usor de satisfacut. Pe masura ce inaintam in varsta dorintele noastre devin din ce in ce mai complexe si mai greu de indeplinit. Pana aici nimic nou. Cam asta a vrut sa spuna si Maslow prin celebra-i piramida a nevoilor umane. Deosebirea consta in faptul ca la unele persoane aceasta trasatura este mai dezvoltata, mai pronuntata. Exista persoane, si aici vorbesc din propria-mi experienta, care mereu isi doresc cate ceva. Exista un fel de lista in care sunt trecute o sumedenie de lucruri, de la o pereche noua de blugi, pana la o casa, masina, excursii in locuri exotice, etc. Lucrurile ar fi relativ simple daca ne-am limita la cele materiale. De cele mai multe ori insa listele cu lucrurile „pe care le vrem” cuprind si aspecte de natura sentimentala (ce nu tin numai de noi), precum o familie, un copil, o relatie implinita, prietenii trainice si de durata, etc. In acest moment, in care incepem sa ne dorim si lucruri care ne depasesc sfera de actiune, lucrurile incep sa se complice. Suntem obisnuiti sa vrem atatea incat nu ne limitam numai la noi si trecem si la altii. Incepem sa vrem din ce in ce mai multe de la persoana de langa sau de la persoanele apropiate. Cand a-ti dori prea mult de la o persoana poate omori o relatie (indiferent de natura acesteia, fie ca e de prietenie, dragoste, sex)? De multe ori am auzit de la persoane cu care aveam o legatura celebra replica „tu ceri atata de la mine incat imi este foarte greu sa ma ridic la nivelul asteptarilor tale” sau „tu vrei mai mult decat pot eu sa dau”. Ce ar fi trebuit sa fac atunci? Sa-mi ignor nevoile, doleantele si sa ma multumesc cu ce mi se ofera? Sau sa merg pe principiul: candva voi intalni si persoana care va putea sa-mi ofere tot ceea ce vreau? Este a vrea sinonim cu a avea? Nu riscam sa vrem prea mult si sa nu constientizam lucrul asta? Nu riscam sa nu gasim niciodata acea persoana in stare sa ne ofere ceea ce consideram ca ni se cuvine prin dreptul pe care-l primim la nastere, acela de a vrea? Sunt unele momente in care a vrea ceva nu-ti poate aduce decat satisfactii. De obicei cand vrei un lucru faci cam tot ce-ti sta in putinta pentru a-l obtine. Inainte de a trece la lucruri complicate, poti face un lucru extrem de simplu: sa ceri pur si simplu ceea ce-ti doresti. Problema este ca nu mereu a cere inseamna si a primi. Ce ne facem cand tot cerem si nu primim nimic? Mai mult ca sigur avem o problema: poate nu cerem cui trebuie!
Thursday, July 12, 2007
Cate sanse ni se ofera? Una, doua, nici una...
Dupa ce am vazut “Breakfast at Tiffany’s”, si mai ales sfarsitul, nu pot sa nu ma intreb: ni se ofera intotdeauna o a doua sansa? Sau mai corect: daca acest lucru se intampla, se intampla si in realitate? Citind cartea lui Truman Capote, scena care mi-a ramas in minte a fost cea in care Holly decide sa-si aboneze “Pisica” pe strada, pentru simplu motiv ca “we don’t belong to each other”. Suntem noi capabili sa determinam cui apartine si mai ales cine ne apartine? Se poate spune ca cineva ne apartine? Si daca da, cand putem spune ca cineva ne apartine? Scena este extrem de trista, fiind incarcata de o semnificatie aparte. Se pare ca oricat am incerca sa nu ne legam de cei din jurul nostru, acest lucru este inevitabil. Dupa cum am mai scris, sunt de parere ca din momentul in care decidem sa ne legam sufleteste de ceilalti, ne indepartam de noi si deschidem un cerc vicios din care cu greu mai putem iesi vreodata. Mereu va fi exista cineva mai important decat noi si niciodata nu ne vom mai apartine, nu 100%, ci macar 70% noua insine. Revenind la carte, greseala eroinei este aceea de a nu fi constientizat ca a intrat deja in acest cerc si ca independenta pe care aparent o cauta era doar o iluzie. Intre „her Cat” si ea se instaurase deja o relatie destul de stransa. Daca era cineva care sa-i apartina lui Holly aceea era „her Cat”. Avand in minte aceasta scena, pot spune ca eram relativ sceptic cand am inceput sa vizionez filmul. Nu mai voiam un sfarsit trist, plin de renuntari si cu o groaza de lucruri ramase nespuse. Dupa parerea mea, povestile de dragoste ar trebui sa aiba un final fericit. Cel putin in filme, unde stim cu totii ca orice este posibil. Daca avem aceasta putere, de ce sa nu o folosim pentru a corecta unele erori. Spre surprinderea mea, punctul de vedere mi-a fost impartasit si de scenaristul filmului, care a dezvoltat povestea de dragoste, oferindu-i o a doua sansa lui Holly. Realizand greseala pe care o face abandonandu-si Pisica, ea reuseste s-o gaseasca si sa-si traiasca povestea cu „Fred”. Cred ca pe toti ne-a bucurat sfarsitul plin de optimism in care personajele sunt gata sa inceapa o viata frumoasa impreuna, pentru ca pana la urma cu totii ne dorim ca acest lucru sa ni se intampla si noua. O ultima intrebare: care versiune este mai reala? Cartea, care prezinta viata intr-un mod crud, in care n-ai decat o sansa pentru a face ceea ce trebuie, sau filmul, in care iti este permis sa gresesti, greseala fiind considerata o forma de a invata si de a-ti da realiza cat de importante sunt unele persoane pentru tine? Se poate ca aceste (cartea si filmul) sa fie rodul imaginatiei cuiva, dar aceeasi intrebare ramane valabila si in viata de zi cu zi. Cate sanse ni se ofera? Ni se ofera intotdeauna o a doua sansa? Ar fi extrem de simplu daca cineva ar interveni si in vietile noastre, asa cum a facut scenaristul in acest caz, si ne-ar aranja vietile in asa fel incat sa ne fie bine. Cu toate astea nu stiu cati din noi am permite acest lucru. Principalul motiv este acela ca mai mereu suntem de parere ca numai noi stim ce este bine pentru noi. De cele mai multe ori gresim. Cu toate acestea se poate ca sa fie mai bine sa facem propriile noastre greseli si cine stie, la un moment dat, poate viata ne va oferi o sansa sa ne revansam fata de cei carora le-am gresit. Dupa parerea mea singura diferenta dintre fictiune si realitate este ca de cele mai multe ori in filme/carti fericirea apare ca un lucru normal pe care personajele il merita prin definitie. In realitate „personajele” trebuie sa-si caute fericirea si cu putin noroc, eu cred ca o si gasesc. Pentru a afla mai multe despre film, despre distributie, premii, sinopsis, etc, accesati http://www.imdb.com/title/tt0054698/.Tuesday, July 10, 2007
Eu la schimb pentru ceilalti
Stau si ma gandesc ca in trecut imi placea sa stau singur. Nu ma plictiseam si mereu gaseam ceva de facut. Pe masura ce am cunoscut mai multe persoane, am interactionat mai mult, m-am atasat mai mult de ceilalti, acest sentiment a disparut. Am inceput sa-mi doresc sa ies cu ei in oras, sa comunic, sa am mereu pe cineva aproape. Se poate spune deci ca pe masura ce ne apropiem de cei din jur ne indepartam de noi? De ce pe masura ce ne legam de ceilalti incetam incet incet sa ne mai apartinem? Nu ne mai multumeste simpla noastra prezenta. Nu mai ne aflam intr-o armonie sufleteasca cu noi insine. Nu mai luam decizii in functie de ceea ce ne-am dori noi. Persoanele din jur devin din ce in ce mai importante si la un moment dat ajungem sa ne intrebam „dar ce noi nu mai contam?”. Este clar ca avem nevoie de prieteni, de persoane dragi, dar sunt ele oare mai importante decat noi insine?. Incerc pe cat posibil sa gasesc diverse activitati in care sa fiu doar eu si cu mine (scrisul este una dintre ele), in care sa-mi apartin, dar imi este foarte greu. Daca inainte aveam toata ziua pentru mine, ma puteam bucura de mine 24 de ore din 24, acum mai pot face asta doar noaptea, uneori...noaptea cand toata lumea doarme, doar eu si cu mine mai suntem trezi si ne facem planuri, discutam, ne amintim de vremurile de mult apuse... ....se poate spune ca mi-am platit pretul pentru a ma putea bucura de cei din jurul meu...mi-am pierdu bucuria de a ma bucura de mine....si la un moment dat ceva s-a rupt!
Se poate ca la un moment dat sa nu-ti mai placa pur si simplu o persoana? Sa se rupa ceva atat de brusc incat sa te uimeasca si pe tine? Este de ajuns sa-ti dai seama ca mereu va exista un „X” pentru a renunta la cineva? Si daca acest lucru se produce este la fel de neobisnuit ca in timp sentimentele sa revina? Mi s-a intamplat de multe ori ca pur si simplu sa renunt la prieteni pe care-i simteam foarte apropiati din motive relativ ciudate. In general nu se rupe totul de la ceva serios, ceva grav, ceva de neconceput. Atunci simti atata furie, ai atatea de spus, simti ca trebuie sa primesti atatea explicatii incat e imposibil sa rupi contactul cu persoana respectiva. La chestiile mici lucrurile sunt mult mai simple. Se rupe ceva si gata. Vine un moment cand simti ca totul a fost anulat. De cate ori nu ne-am spus „pesoana asta m-a ranit” sau „m-a facut sa sufar” si cu toate astea ceva mai puternic decat noi nu ne lasa sa renuntam. Vine un moment in care acest lucru se intampla si, in mod paradoxal de cele mai multe ori, daca nu chiar intotdeauna, nici macar nu ne propupem asa ceva. Pur si simplu putem spune fara nici o retinere „ADIO”. Chiar azi am auzit o groaza de discutii despre casatoria lui Ion Ion cu Maria Marinescu. Cat de imaturi au fost acei oameni sa se casatoreasca dupa 3 saptamani si sa divorteze dupa 3 luni?! Eu unul sunt de parere ca aceste lucruri se intampla. Trecand prin astfel de situatii mi se pare ca este posibil ca astazi sa crezi ca ti-ai gasit aleasa pentru ca maine ceva sa se rupa si astfel lucrurile sa nu mai fie la fel. Nu e neaparat ca ai facut o greseala in prima faza, ca ai ales persoana gresita. Ce simplu ar fi totul daca fiecare si-ar gasi persoana potrivita din prima si s-ar casatori si ar trai fericiti pana la adanci batraneti! Poate ca sunt eu imatur, ca sunt impulsiv, ca nu pot sa ma stapanesc, ca nu pot sa-mi spun nu (si recunosc ca NU POT), dar tind sa-i inteleg foarte mult pe cei doi in cauza. Ce este fericirea? Sau mai bine zis fericirea pe care o resimtim azi va fi aceeasi cu cea pe care o vom resimti maine? Persoana care ne face fericiti azi va fi aceeasi care ne va face fericiti maine, sau peste un an, sau peste 10? Eu cred ca acest lucru depinde. Unele persoana sunt extrem de norocoase si isi gasesc imediat jumatatea. Eu inca stau si ma intreb „why I’m on my own if there’s a soulmate for everyone?” Se poate ca inca sa astept acea persoana „who knows how to love me without being told”.
Welcome!
Iata ca a venit si ziua in care mi-am facut propriul blog. Sper sa fie o forma de a ma apropia mai mult de voi si, dupa cu am zis inca din titlu, sper ca aceste posts sa va introduca mai bine in lumea mea, o lume destul de complicata, in care mereu se intampla cate ceva si in care niciodata nu poti sa stii ce se va intampla in clipa urmatoare. Hope u'll enjoy it!Search
my advertisement
Sorin
- Age:22
- Location:Brasov, Romania
- Interests:tennis, movies, literature
Albums
